Uneori as vrea sa plec de aici. Sa ma dezic de acest balcanism slinos. Sa ma bucur din nou de amanunte, sa vad din nou multe culori. Dar de aici totul pare departe, ca in filmul ala american pe care l-am vazut candva, cu un oras in care costa cativa centi sa ajungi si o avere ca sa mai pleci. Nimeni nu mai pleca de acolo, dar toti sperau toata viata sa plece. Le trecea viata visand. Niste ratati.
Ma gandeam asadar cum as face sa plec. Ar trebui sa strang mai intai niste bani. Calculam cat ar trebui sa strang pe luna, ca sa plec cat mai e inca vreme, cat nu e prea tarziu. Ce cheltuieli ar mai trebui sa tai, la ce sa mai renunt... oricum tot renunt de la o vreme. Ajunsesem la o suma frumusica, asa ca m-am oprit la un peco, sa beau o cafea. Apoi mi-am facut curaj sa plec mai departe. Cand incercam sa reiau calculul de unde ramasesem, iacata la un colt de strada, un politist ca sare in fata mea si da din maini. Control de rutina, imi spun. Ii arat actele, mandru ca am asigurarea la zi. El insa nu-i prea multumit. Se vede treaba ca el nu isi dorea chiar sa am toate actele in ordine. Pasajul ala din Ironia sortii de Guimard, in care se spune ca gardianul s-ar fi bucurat daca batranul ar fi lasat mizerie in parc, dupa ce manca si cu timpul poate ar fi devenit prieteni. Dar batranul nu voia sa il supere, asa ca nu au ajuns niciodata sa fie foarte apropiati. Sau nu, sigur nu la asta ma gandeam. As fi putut, dar nu aici. Aici politistii nu iti sunt prieteni, chiar daca uneori vor sa lase impresia asta. Asa si asta de acum, incearca sa imi dea de inteles ca mi-a facut o favoare ca mi-a dat doar avertisment pentru ca am numerele murdare (de parca le-as fi murdarit eu si nu as fi circulat pe drumurile patriei, in orase si pe drum european) si ca mi-a dat amenda minima (doua avertismente o data nu se poate !) pentru ca as fi trecut pe galben la un semafor unde imi amintesc clar ca era verde cat vedeai cu ochii. Mai intai ma incapatanez sa nu semnez. Gata, imi zic, i-am prins cu mata in sac: nu semnez ! Imi spune ca trebuie sa fac contestatie, la judecatorie, ca procesul verbal o sa-mi vina prin posta... Tant pis! Dar cand da sa plece, intreb intr-o doara: cat ? Se intoarce, cu o lucire de speranta in privirea-i incrancenata. Cat mi-ati dat amenda ? Imi spune suma. Platesc doar jumatate daca platesc in 48 de ore, doar si politia stie ce e marketingul si scoate amenzile la oferta din cand in cand. O amenda si un avertisment la pret de amenda ! Sau: iei 2 amenzi si platesti una singura daca achiti in 48 de ore!
Am fost las atunci. M-am gandit la drumul pe care il mai am de facut. M-am gandit ca nu stiu bine procedura totusi si cineva o sa ma traga la raspundere ca nu mi-am platit amenda si o sa trebuiasca sa ma explic, mereu sa tot dau explicatii. M-am gandit ca pierd oferta: doua la pretul uneia singure, ma rog, iei o amenda si platesti doar jumatate! Si apoi senzatia neplacuta, teama asta pe care ti-o da orice fel de problema cu legea. Am fost las si am semnat. Am luat amenda, asa cum era, chiar daca nu de mine era vorba acolo. Am acceptat sa platesc ca sa scap. Tot un fel de spaga. Doar ca n-am gresit decat ca am fost acolo pe vremea amenzilor. Cand iesisera sa isi faca targetul. De altfel i-am si strigat politistului care pleca multumit si la fel de incrancenat: V-ati atins targetul ! Dar de data asta nu s-a mai intors.
Am plecat, rumegandu-mi remuscarile si tesand resemnarea. Am vrut sa ma intorc la planurile mele dinainte, dar a trebuit sa mai pun o cheltuiala pe lista. Deja aveam mai putini bani si nu numai teoretic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu